Erau cuvintele care mă făceau cel mai des să plâng în copilărie. După 7 ani petrecuți în Maramureș, cei 7 ani de-acasă, să îmi petrec doar verile acolo nu mai era suficient. Poate și pentru că am crescut în cel mai fain sat din lume (și nu, nu mă înșel deloc). Larga, un sătuc de munte, cu oameni harnici și blânzi, cu veri la fân și după hribe, cu toamne la cules de mălai și săpat de cartofi și ierni la sanie, dar neapărat în mână cu o bucată de pâine unsă cu pateu de casă și castraveți murați pe deasupra. Dacă ți-am făcut poftă, să mă ierți.

Am fost un copil timid, dar aveam caracterul meu ce-i drept (completarea din urmă e mai mult din partea bunicii care a avut de furcă cu mine). Juliturile în genunchi erau la ordinea zilei, iar nemulțumirile legate de felul în care mă îmbrăca bunica se terminau întotdeauna în defavoarea mea. Dumnezeu să o odihnească, căci ne-a părăsit acum 3 ani. 

În tot acest timp, telefonul portocaliu cu cartelă de la magazinul din sat era singura modalitate prin care bunica îi ținea la curent pe părinți cu năzbâtiile mele, iar dimineața în care mă trezeam și o găseam lângă mine pe mama în treningul ei roșu îmi aducea o bucurie tare mare, fiindcă era acolo să petreacă timp cu mine.